joi, 5 aprilie 2012

Eu şi preoţia mea!

Mulţumesc Domnului pentru acest mare dar!

Pentru inima unui preot, Joia Sfântă este o zi privilegiată. Ea nu se poate derula normal, ca oricare altă zi, deoarece ei îi sunt rezervate clipe speciale de har. Cadrul Cinei de Taină se actualizează şi, în spirit, te apropii de Isus Cristos împreună cu toţi confraţii din lumea întreagă ca să-l auzi spunând: „Atât de mult am dorit să mănânc Paştele acesta cu voi înainte de pătimirea mea.”(Lc 22,14). Această zi nu e una uşoară, ci, dimpotrivă, una grea, care te pune pe gânduri, pe gândurile cele mai importante ale existenţei tale, şi te-ndeamnă să te inclini asupra trecutului tău şi să-ţi recapitulezi toată istoria vieţii. Cu privirea adâncită în fiinţa ta, îţi spui în gând sau în şoaptă, aşa încât numai Dumnezeu să te poată auzi: Sunt preot! Şi parcă nu-ţi ajunge să-ţi spui numai o dată, şi vrei sa reiei cuvintele şi să ţi le repeţi, simţind că ceea ce este incontestabil cu privire la tine, preoţia, nu-ţi este pe deplin înţeles nici măcar ţie. Sunt preot…Sunt mulţi în lumea asta preoţi şi eu sunt printre ei. Cuvinte precum: "Domnul m-a ales din sânul mamei mele", "mergeţi în toată lumea", "nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi", "pe voi v-am numit prieteni", "m-ai sedus, Doamne, şi m-am lăsat sedus", vin cu putere în prim-planul minţii tale şi-ţi cer reflecţie.
E mare vocaţia mea în comparaţie cu mine. Şi, paradoxal, e cuprinsă în mine. În cadrul limitat şi sărac al fiinţei mele îşi găseşte expresia deplină şi îşi arată toată grandoarea. Prin ceea ce trăiesc, prin sentimentele, emoţiile şi afectele mele se exteriorizează, atunci când sunt cu mine, cu singurătăţile mele, şi când îi las pe ceilalţi să aibă parte din viaţa mea, când eu însumi mă inserez în vieţile atâtor oameni.
În fiecare an intru în biserică pentru a concelebra sf. Liturghie a Crismei cu o emoţie rezervată doar acelui ceas. Împreună cu ceilalţi confraţi îmbrăcaţi în haină albă, păşesc tot mai aproape de Domnul şi Învăţătorul meu. Ca înţeleşi deja între noi, numai din priviri, ştim cu toţii, fără să trebuiască să ne-o spunem, că El ne-a chemat pe fiecare în parte şi că suntem ai Lui. Aşa o demnitate mă onorează mai mult decât orice altceva pe lumea aceasta. În sinea mea mă simt inundat de o mândrie incomunicabilă, pe care trebuie să o păstrez discret doar pentru mine. Cu o luciditate proaspătă îmi confirm: m-a chemat şi pe mine! Fără să mi-o spună nimeni, am ştiut de la bun început, din motive pe care nu mi le pot încă explica, că nu mă înşel. El este cel căruia îi slujesc! În faţa lui îmi plec genunchii şi altarul pe care celebrez Sfânta Liturghie primeşte sărutul meu în fiecare zi. El, Isus Cristos, Domnul şi Regele inimii mele, le merită pe toate acestea. Îmi vin în minte cuvintele psalmistului: Ce-i voi da în schimb Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut? Pe măsura a ceea ce mi-a dat el, eu nu-i voi putea da niciodată! M-a ales pentru el ca să mă trimită pentru ceilalţi. Va exista în mine mereu un loc pentru care eu voi fi străin de lumea aceasta, ceva care va trebuie să rămână în contradicţie cu lumea, ca să continui să rămân cu-adevărat preot. În munca mea, în sacrificiile mele, în tot ceea ce pot să dăruiesc, eu voi fi între oameni, voi fi al lor, voi fi pentru ei. Şi aşa voi putea să vorbesc despre Dumnezeu, despre Isus, să-l explic oamenilor, să-l celebrez, să-l fac viu în inimile lor, să-i iau apărarea, să pledez pentru cauza lui, să nu las să-i fie denigrată imaginea de eventuali semeni care şi-ar bate joc de el.
Urechile mele aud limpede întrebările din ziua hirotonirii. Le percep cu fiecare an ce trece altfel. Îmi cunosc putinţele şi mai ales neputinţele. Unele experienţe și slăbiciuni mă fac să suspin și să cobor privirea. Sigur au fost aşteptări de la preotul ce sunt, pe care le-am înşelat. Au fost ceasuri de încercare pentru care era binevenită o putere de decizie mai mare şi o rezistenţă mai pronunţată. În faţa tainelor celebrate a lipsit pietatea şi trăirea corespunzătoare. Mă gândesc retrospectiv şi recapitulativ. Isus ştia că n-am să excelez; ştia că voi fi departe de o ţinută ireproşabilă. Ştia cu ce materie umană are de-a face, cui i se încredinţează şi pe cine alege să conteze. Cu toate acestea, a vrut să fiu preot. Preoţia nu este sacramentul oamenilor sculptaţi din trăsături doar pozitive; ea nu e dată acelor firi în care sunt concentrate numai valori. Şoapta chemării nu trece neapărat pe lângă talente şi elite umane. Ce mister e vocaţia asta! Ce mister rămân criteriile divine de selecţie!
Reînnoiesc promisiunile. Vreau mai departe. Şi-mi doresc să vreau în fiecare an de Joia Sfântă, toată viaţa mea, cu o convingere şi o încredere crescândă, dar şi cu omniprezenta conştiinţă a nevredniciei mele. Cele două întrebări adresate în predica din Joia Sfântă a anului trecut, de către PS Petru Gherghel rămân adevărate: „Cum vom putea oare celebra şi repeta cina prezenţei sale spunând: Acesta este trupul meu, noi cei care avem o fire atât de înclinată spre păcat?” şi iarăşi: „Cum vom putea oare, noi care avem un sânge viciat, amestecat cu patimi şi plin cu atracţii lumeşti, să spunem: Acesta este sângele meu?” Voi putea, îndrăznesc să continui, pentru că Isus trebuie că mă vrea mai departe. Cine pe lumea asta m-ar putea valorifica mai bine decât el? Cu ce altceva aş schimba preoţia şi în ce alt lucru de sub cer aş putea găsi o valoare identică cu a ei? Ce ofertă mai mare decât cea a lui Isus mi s-ar mai putea face?
Este ziua Preoţiei. Ziua vocaţiei mele. Mă umplu de bucurie şi de recunoştinţă la adresa cerului, înaintea Duhului Sfânt, în faţa lui Cristos, în atotcuprinderea milostivă a Tatălui. Pe toată întinderea sufletului meu domneşte seninătatea. Înlăuntrul meu îi zâmbesc cu gratitudine Preacuratei Fecioarei Maria, Mama cerească a oricărui preot. Iar eu rămân pe gânduri, pe gânduri alese şi-mi tot repet ca să-nţeleg ce sunt şi ca să-nţeleg că până la urmă nu înţeleg cu totul: Sunt preot!  




Un comentariu: